O ce veste minunată!

 A găsit-o în baie, căzută sub chiuvetă. Andras (în românește s-ar citi Ondraș) o ridică de cap și vede că are ochii albi, întorși. Strigă: Marika, Marika (Morico-un fel de Mariana pe românește). Fuge la bucătărie și ia sticla de oțet din credenț. Cu sticla de oțet în mână se răzgândește și nu mai fuge spre baie ci  iese iute din casă în stradă să o aducă de urgență pe vecina lor-asistentă medicală. Ca norocu e acasă și vecina vine cu el. Ajung în baie iar vecina, asistenta medicală vede pe loc stopul cardiac. Pune mâna pe ea și își dă seama că Marika e acolo de cel puțin o jumătate de oră. O știe cardiacă. Nu schiteză niciun gest ci doar spune: 

 - Sajnalom Andras. Meghalt. Îmi pare rău Andras. E moartă. 

 -Te rog Gyongyi îi spune Andras. Îi întinde sticla cu oțet. Gyongyi ia sticla cu oțet, își toarnă un pic de oțet în palme și începe să-i facă masaj cardiac lui Mariko, deși știe că-i inutil. 

- Andras... trebuie să chemăm salvarea.

- Mă duc eu tu fă-i în continuare. Iese Andras să deie telefon la salvare de la telefonul public din capătul străzii  iar Gyongyi merge în bucătărie să găsească o lumânare. 

   .............................................................................................................................. 
  Era nemaipomenit de fericită Marika în dimineață aceea. Practic n-a dormit toată noaptea. Aștepta de ani de zile ziua asta. Toate bagajele erau făcute, pașapoartele erau la ei..... Erau deja îmbrăcați nevoie mare deși trenul le pleca abia la prânz. Nu-i bai. Poate vine cineva pe la ei așa pe nepusă masă și acum, abia acum s-ar putea lăuda vecinilor. Acum nu mai este niciun pericol. Astăzi la ora trei și un picuț îs deja trecuți peste graniță. Iar mâine din Budapest (în românește Budopeșt) au avion spre Ierusalim. Orașul paradisiac, pe care Eva, fata lor, îl descrie cu atâta patos în miile de scrisori pe care și le-au scris în toți anii ăștia.

  ..................................................................................................................................
 -Deci ai înțeles dșră ? La două te duci după Evike (un fel de Eiviche, diminutivul lui Eva) la școală, să nu umble brambura prin parc și după aia ești liberă. Ăsta-i ultimul lucru pe care trebuie să-l faci în fiecare zi. 

Marika pricepuse. Spre deosebire de Weissmann-ur (domnul Weissmann) care nu pricepuse  că Marika era doamnă. Tânără, zglobie și frumoasă dar căsătorită cu Andras angajat și el la domnul Weissmann.

Cu Andras s-a căsătorit în primăvară, dar a stat în sat până acum câteva săptămâni. Andras a prins un post mai bun și a adus-o la oraș, luându-și chirie într-una din casele dlui Weissmann-aproape de centru.
 Îi plăcea Oradea, se vorbea mai mult românește decât la ea în sat -de fapt la ea în sat se vorbea numai ungurește, dar n-o deranja. Cinematografele, magazinele și terasele de pe corso era tot ce-și poate dori o fată simplă ca ea de la sat.

Școala fetei lui Weissmann era și ea pe o stradă centrală -două stații de tramvai în spatele teatrului.

 Era prima ei zi de slujbă și era o zi  splendidă cu soare de vară târzie. Nu circula tramvaiul și a trebuit s-o ia pe jos. Cică era blocat în Pța Ferdinand. Un grup mare de bărbați venea pe jos spre centru și striga  Eljen Horty! Eljen Horty Miklos!

 ...........................................................................................................................................
  Au trecut aproape 4 ani de la „Trăiască Horty!”. Marika și mai frumoasă acum, elegantă, într-un deux pieces roz, pălărioară și mănuși albe, cu ciorapi de nailon atrage toate privirile de pe stradă. Femeie în toată puterea cuvântului, deși abia a împlinit 20 de ani. O ține de mână pe Eva care are aproape 10 ani.  Și o stea galbenă cusută pe mantiuța ei de școală.  
 Intră în sediul poliției germane exact când doi jandarmi cu pene negre de cocoș se pregăteau să fluiere  admirativ după ea. 
-Mă lași să mă duc în curte să mă joc cu câinii ?
-Nu scumpo, azi n-avem timp îi răspunde Marika. Așa că urcă împreună scările late și intră intr-un birou -același, cu cele mai mari uși de la primul etaj. Eva se întristează un pic. A mai fost în biroul ăla și cât timp Marika bea cafea și stă la discuții ea se plictisește. O dată sau de două ori a fost lăsată să se joace cu mașina de scris de pe o masă mică în fundul camerei. Dar afară e în sfârșit soare și cald și ar fi preferat să meargă cu soldatul de serviciu în curte să vada câinii din cuști și eventual să-l ajute să le dea de mâncare. 
-O ce veste minunată! aude deodată.
Marika bate ușor din palme fericită. Domnul ofițer de dincolo de birou zâmbește și o întreabă
- Spune Eviczi, ți-ar plăcea ca Marika să-ți fie noua mamă?
O întreabă în germană dar Eva pricepe germana. Acum la școală germana e a doua limbă după maghiară. Când a început școala a învățat alfabetul românesc. Dar acum oricum peste tot scrie în maghiară. Bine, prima ei limbă a fost idish.
 O iubește pe Marika, Marika e bună cu ea, se joacă cu ea și o duce peste tot cu ea, este o a doua ei mamă... dar de ce trebuie să renunțe la prima?
Nu știe și nu-și bate capul. Așteaptă să ajungă să-i spună tata ce să facă.
............................................................................................................................................
 - Asta-i prea de tot o aude pe mamă-sa. Trebuia să plecăm naibii de mult la București.
Suntem la sapă de lemn, nu mai avem nimic în Oradea, toate ni-s la Biharkeresztes si  Puspokladany. Trebuie să plecăm la Budapesta, bun, dar acum fără fată?! Să i-o las curvei ăsteia ?! 
-Magdi (Magdolna) știi că așa a zis și unchiul tău. Că la Budapesta suntem mai în siguranță, acolo nu se fac ghetouri. Horty o să ne apere. Și că fata ar fi mai bine să aibă nume unguresc. Acum totul e pe numele ei. Mai încolo dacă vin românii, ne întoarcem înapoi; sau rămânem la Budapesta. Nu contează. Marika știi că ține la fată.  Eva trebuie să crească și să fie bine.  Pe ea trebuie s-o protejăm.
...........................................................................................................................................
 Era cenușie Oradea asta. Nu așa o ținea minte. Când era mică, clădirile aveau culori. Și oamenii. Acum totul era gri. Și puțea. Trenul cu care venise mirosea a urina, iar orașul, doamne, pe centru mirosea a motorina. A motorina și fier forjat.
 Nu l-a recunoscut pe Andras pe peron. N-avea cum. Trecuseră aproape 40 de ani de când l-a văzut ultima dată. Tot aici pe peron.
  -Kedvesem Eva. Draga mea Eva. S-au imbratișat și printre lacrimi își dă seama că era mai înaltă ca el acum.  
 -Mergem acasă și mâine mergem s-o vedem pe Marika ok ?
...........................................................................................................................................

Jolls Holland și Elton John la pian, Eric Clapton și Mark Knopfler la chitară solo, Sting la bas cu Paul McCartney la chitară armonie, Phil Collins la baterie, iar în spate, orchestră clasică condusă de Andrew Lloyd Webber.
Și totul la Royal Albert Hall pe youtube.
De mâncat, am mâncat în oraș.

Miting

Am fost ultimul din oraș care a pus piciorul în tren. Curioasă imagine mi-am zis și atunci. Să vezi un tren lung lung cum niciodată n-ai văzut și să-ți dai seama că tot orașul tău e în el și pleacă undeva. Iar tu să pui piciorul pe scară în ultimul moment și să ai conștința că doar tu din tot orașul te mai poți încă răzgândi, poți să rămâi. Nț. Nu se putea. Îți scădea nota la purtare.
Era dimineață ora...5 cred. Eram îmbrăcați regulamentar, uniformă de școală -costum pantofi, cămașă, cravată. Am ajuns în reședința de județ Și acolo a început nebunia. Parcă tot județul s-a mutat în orașul ăla. O mare de elevi, pioneri, șoimi, cămăși albe, gărzi patriotice, salopete noi nouțe. Se formează coloanele care pleacă către centru; gara fiind destul de departe de orașul propiu zis. Pe drum pe marginea șoselei, camioane pline de steaguri tricolore sau roșii ale partidului, pancarde cu lozinci și tablouri ale tovarășului și tovarășei. Ne vine rândul să ne oprim și noi la un camion. În el un tip cunoscut de la liceu-ceva gestionar de la magazii. Soarele se ridicase deja pe cer și mă gândesc să iau o pancardă de-aia de pânză pe un chenar de brad mișto, cu care să mă apăr de soare. Catastrofă. Mi se votează scurt un tablou cu tovarășul pentru că sunt băiat și suntem puțini. Tabloul cam de 2 metri pătrați, cu sticlă deasupra!!! cântărește o tonă. Așa că descheie-te la veston gagiule ia-l ușor pe umăr și follow the coloana. Mai rețin că am ajuns în centru știu că sufeream crunt de sete -era vară spre sfârșitul anului școlar, evident nimic deschis și nici o cișmea în orașul ăla fad socialist. Se auzeau zvonuri că se vinde bere sau sucuri în spatele blocurilor- lumea se bulucea intr-acolo...evident cioace de doi lei ale unor șmecheri care se plictiseau și ei la urma urmei. Are loc mitingul într-un final, nu se auzea până la noi în spate, dar noi eram acolo nu să-l auzim ci să-l adulăm. Mihai scapă brusc de foame după ce incasează un pumn în ficat de la ciobanul de directorul nostru..pentru că-și borăște tot sucul gastric; într-un fel mi-e ciudă umpic pe el. Se termină mitingul și mulțimea incepe să părăsească piața. Dar nu mai sunt coloane, rânduri frumos aliniate. E o debandadă acum. Astfel incât profit și eu cu mihai și ne descotorosim de tovarășul și tovarășa. Pe un stâlp, rezemați frumos. Oricum din centru până la gară era un imens abandon de pancarte tablouri..și ajungem la gară, ne urcăm în tren. Stăm. Ne este sete și foame dar nu realizam atunci, că aveam fete. Cică trenul nu pleacă până la 6 seara. Încep raționamentele „practicilor”. Păi până atunci suntem acasă pe jos. Ce mișto, adică să facem 25 de kilometri pe jos pe asfalt în uniformă și pantofi. În definitiv de ce nu, râd fetele ca proastele și noi trebuie să le urmăm. Așa că o luam fain frumos pe jos. Și pornim. Nu mai țin minte câți am fost. 5-6 parcă. Fiecare ne gândeam că e imposibil să nu întâlnim vreun cunoscut cu mașina care să ne ia. N-a fost cazu. Pe șoseaua care lega cele două orașe era un șir de grupulețe și câte-o mașină sau camion mai pescuia de pe ici de pe colo. Am ajuns intr-un final în oraș cu fetele de mult descălțate, roșii și cu gura până la urechi.

Strigă „Trăiască” doi.

Stăteam cu Mihai mai retrași de clasă într-un fel de gol în mulțimea adunată și ca deobicei făceam bancuri și hohă pe seama celor din jur. Mai aplaudam din când în când. În spate, pe bordura trotuarului, niște gâște de la fabrica de lapte, muncitoare de la bandă; le cunoșteam din practică. Alea, cu un aer șmecheresc scandau tare din toți plămânii: CEAUȘESCU ȘI POPORU CEAUȘESCU ȘI POPORU și CEAUȘESCU PECERE CEUȘESCU PECERE . Ce ne frapa pe noi e că știau perfect când să schimbe „versul”-lozinca. Cum de nu se încurcau ?! Mai apoi ne-am dat seama că în fiecare grup erau 2-3 care aveau niște foi în mână pe care era trecută succesiunea scandărilor. Le urmăreau cu degetul sau alții cu creionu.
La un moment dat din mulțimea din fața noastră iese brusc un tip mărunțel cu ochelari fumurii și pălărie. Era Popa, directorul nostru de la care luasem o palmă în prima săptămână de liceu că nu culegeam destul de rapid mere în timpul practicii agricole de toamnă. De data asta m-am tras și l-a prins pe Mihai. Și n-a dat cu palma, a dat cu pumnul; la ficat. De ce paștele mă-tii nu strigi Trăiască?
Mama lui Mihai(erou de război și comunist ilegalist) murise demult, la nașterea lui.

Strigă „Trăiască”.

Cică veneau cu „trăsura de la sfat”, de la o sindrofie din careva sat, noaptea târziu. El era pleaznă. Ea ca deobicei tăcut-înțeleaptă deși ăsta o făcea troacă de porci. Vede că n-are nici un feedback așa că-l ia pe vizitiu. Birjaru, ungur cu mustăți intoarse în sus și cizme burger (bourgeoise în franceză) stă mâlc pe capră și se face că plouă. Calm. Deși, ăsta îl înjura de toți atilla și revoluționarii lui kosuth. Știa că trebuie să tacă și să îndure. Ăsta vede că n-are cu cine să schimbe o vorbă așa că se pune pe cântat. Pe drum însă minune. Ajung un convoi de 4-5 căruțe de mocani. Mocanii veneau de departe, din satele lor de sus , cu căruțe lungi încărcate cu buți și ciubere pentru târgul de-a doua zi dimineață din oraș. Unguru vrea să-i depăsească dar i se comandă scurt și tare „Stai”. Ăsta, cu chef , le cere să strige „trăiască partidul muncitoresc forța conducătoare a clasei muncitoare”. Nu mult. Dar mocanii, mocani. N-au simțul umorului. Se fac că plouă deși vedeau clar cu cine au de-a face. Dar așa ceva el nu poate să suporte. Explodează. Sare din trăsură. Deci tâlhari contrarevoluționari. Ce fac la ora asta pe drum ? Știu că-i strategic ?
Documente au ? Dar ciuberele ? De unde le au ? Nevastă-sa îi cunoaște simptomele si se apropie de acțiune. „Hai mă omule lasă-i în plata domnului; nu te fă de groază.” Nimic. Actele ca să-i poată aresta. Zî-i să steie liniștit doamnă că noi nu-i avem baiu. Țî-l-om bate cât îi dă bat. „Lăsați-l în plata domnului măi oameni buni că-i omu partidului și vă faceți de lucru cu el.” Atunci țî-l-om bate și băgăm și brișca în el. Țî-l aruncăm în sanț acolo ia. Ăsta aude -așa ceva nu poate înghiți și nici una nici două dă să scoată pistolu. Care pistol nu-i. E la nevastă-sa care i-l subtilizase din timp.„ Aicea-i. Hai că ți-l-oi da acasă.” Se sufocă. Înconjurat de bandiți contrarevoluționari chiar și în pat. Ea se urcă în trăsură, Pișta (așa l-am botezat eu pe birjar) pe fază, dă drumu la cai..ăsta trebuie să iuțească pasul să-i ajungă. Urcă și după 10 metri ea coboară din trăsură. Va trebui să vină în spatele birjei 2 kilometri drept pedeapsă. El se pune pe cântat după care în curbă...adoarme.

Orașelul ardelenesc sub deal, cochet si linistit, încă neatins de șantierele viitoare. „ 1 Mai” când ieșeam cu bunicii in oraș. Ăla mic sunt eu, care număra medaliile celorlati batrani din oras cu care ne intalneam. Întotdeauna bunicu-meu iese primul. Avea 12,13 cred. Invariabil ziua se termina la terasa din cetate din centrul orasului. In mijloc era un disc de asfalt pe care se dansa iar in jur mese scaune. Țiganii „ziceau" din instrumentele lor ultra super lucioase. Să avem pardon. Și ei erau la patru ace. Rași, pieptănați, cu briantină în părul lor negru lucios care contrasta puternic cu camasa impec albă si apretată. Iar eu personajul micut pentru care de fapt se strângea toata lumea acolo-nu-i asa?- printre picioarele de la mese si scaune, cu buzunarele pline de capace de bere, vin si apa minerala, ma trăgeam cat mai aproape de muzicanți. Eram fascinat de "gordună"- zis si contrabas. Asta e. La urma urmei nu vremurile si locatiile au fost speciale. Noi eram speciali.

țiganii ziceau cam așa
http://www.youtube.com/watch?v=9C_u0fJWAGU

Îmi pipăia fața cu mâinile. Îmi mângîia fruntea pleoapele arcadele nasul buzele. Eu în schimb o priveam mult. Niciodată nu m-am uitat atât de atât de aproape și atât de mult la vreun chip. Voiam să mi se întipărească bine bine fața ei in minte. Îmi dădeam seama că practic n-aveam nevoie decât de-o singură privire ca să n-o uit niciodată. Dar era lângă mine, și nu mă mai săturam să o privesc. Gura frumoasă și care surâdea șăgalnic tot timpul cu buzele mari și roșii, nasul fin și pielea albă translucidă. Avea ochi negri fascinanți și mă simțeam ca în fața unei păduri negre întunecoase care te înspăimântă și te seduce totodată. M-am afundat de multe ori în ochii ăia și acum parcă am sentimentu că ochii n-au fost niciodată ai mei.Părul era negru bogat. Atât de bogat că nici nu-l pieptăna. La ce ? Îi stătea oricum. Nu mai țin minte a ce mirosea. Dar știu că la fel ca și cu ochii plonjam în el. Îmi afundam fața în el. Când făceam dragoste îi aduceam părul pe gât pe piept. Mă pierdeam în ceva, amețeam. Ea era cu ochii închiși cu părul negru răvășit pe perna albă și roșie la față. Cu gura întredeschisă și cu capul intr-o parte semăna cu o zeiță romană. Câteva suvițe i se lipeau de față. Voiam să i le dau la o parte și probabil îi băgam degetele în ochi și atunci se „trezea” și ea, își deschidea ochii pentru o clipă după care își dădea părul la o parte iar apoi își întindea brațul pe pernă deasupra capului și un sân greu voluptuos apărea de sub mine. Avea sfârcuri mici și roz ca de fecioară. Îmi aduc și acum aminte ce simțeam cănd o penetram; valuri valuri de căldură pe șira spinării de jos în sus.